De ce ? Pentru ca duce la moartea individului daca nu mai exista viata in cuplu. Viata spirituala, viata comuna, viitor comun sau cum naiba vrei sa ii spui.
Suntem setati sa ne alegem un partener si sa promitem solemn ca vom incheia calatoria asta numita viata doar cu el. Pentru ca am decis la un moment dat si am promis. Indiferent ca e bine sau rau, ca suferim sau nu, ca nu simtim nimic sau ca nu ne mai implineste. Pentru ca, fara vina nimanui, se poate intampla sa nu mai simtim ca ne mai regasim si am luat-o pe drumuri diferite. Neintentionat si fara a vrea sa provocam suferinta.
Da, pentru ca am spus ” pana cand moartea ne va desparti „.
Suntem parca sclavii acestei fraze. Sa nu esuam, sa nu fim aratati cu degetul sa nu fim cei care fac parte din esecul unei relatii.
Si ne ucidem zi de zi zacand intr-o viata lipsita de substanta dar in care respectam o regula tampita – pana la sfarsit.
Si murim ca individ. Murim ca suflet. Si nu are importanta. Pentru ca oricum vom fi impreuna…
Pentru ca stim ca orice s-ar intampla cel de langa noi va fi acolo. Cu siguranta si pana la sfarsit…
Nu e nevoie sa evoluam, nu e nevoie sa fim mai buni, nu e nevoie sa aspiram spre mai mult si sa ne dezvoltam. Indiferent ca adormim in stagnare sau ca devenim o varianta mai slaba a propriei persoane, avem siguranta ca celalalt va fi langa noi … pana cand moartea ne va desparti.
Poate sa ne fie rau sau bine, sa facem eforturi sau nu, sa gandim un viitor comun sau nu, sa avem principii diferite sau nu … nu are importanta. Legea nescrisa ( dar obligatorie) rasuna ” pana cand moartea ne va desparti”.
Doar ca uneori fraza asta e inutila. Pentru ca poate murim spiritual cu mult inainte sa ne desparta sfarsitul vietii. Si alegem sa traim intr-o moarte sufleteasca pentru ca asa trebuie. Trebuie… un cuvant pe care nici nu ne-am sinchisit sa il observam cu atentie.
Pana cand moartea ne va desparti … chiar daca la un moment dat nu ne-a mai unit nimic…
Lasă un răspuns